___Andrei Stefan Blog___: ianuarie 2011

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Serbare de Crăciun. După ce pe scenă au cântat câțiva "artiști", au apărut pe scenă ei, mai exact doar el, prezentând o scenetă de teatru pe care cu toții o cunoaștem și mulți o îndrăgim. Am să-l las pe el să vă spună mai multe:

"Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.

Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotăreşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă."

Serbare de Crăciun «Dl. Goe»

"Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte împacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

- Mam'mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!

- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana."

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin bărbaţii biletul".

- Vezi ce bine-i şade lui - zice mam'mare - cu costumul de marinel?

- Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?

- Da cum?

- Marinal...

- Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii - marinel.

- Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel...

- Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.

- Mariner..

- Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mam'mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu stă mult.

Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame.

- Mamiţo! mam'mare! tanti!

- Ce e? Ce e? sar cocoanele.

- Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.

- Biletele, domnilor!

- Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam'mare.

- Nu... răspunde Goe.

- Să moară mam'mare?

- Să moară!

- Ad', să-l pupe mam'mare, că trece!

Şi-l pupă în vârful nasului; apoi aşezându-i frumos beretul:

- Parcă-i şade mai bine cu beretul!... zice mam'mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.

- Da pe mamiţica n-o pupi?

- Pe tine nu vreau, zice Goe cu humor.

- Aşa? zice mamiţa. Lasă!... şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.

Cine mă pupă... uite!... ciucalată!

Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa, şi luând bucata de ciucalată, iese iar pe coridor.

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intra decât o persoană.

- Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

În sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cucoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă.